Cat de mult poti iubi atunci cand infinitul pare mic?

Ce poti face cu o aripa de timp rupta? O privesti si te gandesti cum o poti alipi la prezent,cum poti reinvia viata,ai vrea poate s-o stropesti cu vioiciune si pasiune.Dar ea sta sterpa, teapana,ascutita si franjurata.Eu am gasit aripi rupte.Le-am adunat tacuta si tandru le-am invelit in melancolie.Speram ca balsamul iubirii si licoarea sperantei sa le imbie catre viata.Dar nu a fost asa.Dar iubirea? Ea se avanta catre cadavre? Iubirea se arunca orbeste.Iubirea e rosie, imprevizibila, frumoasa,de-o frumusete oribitoare, dar lasa in urma file galbene, prafuite.
Poate menirea mea e sa am grija de toate aripile de timp bolnave sau moarte.Caci cei ce le abandoneaza,rar le mai regasesc.Trec in drumul invers pe langa ele,uneori le calca,dar rar se opresc sa le admire.Ele nu ma simt,nu ma iubesc, dar eu le ador, pentru vulnerabilitatea lor,pentru fragilitate tristete,efemeritate, si din setea mea prea vulcanica de a proteja, de a lupta impotriva furtunilor.
Undeva sub penele sidefate se ascund subtile tandreturi,trairi de balada si gesturi vioaie.Si pentru cine are ochi sa vada,dedesubturile sunt dureros de sublime.

Azi am mai gasit o aripa rupta.Zacea sub praf.Avea o taietura adanca dar cicatrizata la baza.Am incercat sa n-o ridic, dar asa moarta cum era,a inceput usor sa se ridice, si m-am induiosat.Am asezat-o pe inima si am acoperit-o cu iubire...