Regret tarziu...

Ratacind noaptea simteam ca citesc in mintea unui visator.Bolnava de atatea ganduri,isi fixase un aer straniu.Prinsese viata si contrasta intunecos.Ziua fusese prafoasa si molesitoare de nici gandurile nu aveau cum sa se trezeasca din amorteala.Sunetele bocancilor mei se spargeau pe asfalt.Din cand in cand cateva faruri azvarleau fasii de lumina pe asfalt, fasii care in graba lor spre nicaieri ,se impedicau de stalpii de pe trotuar.Blocurile zdrentuite se infipsesera orgolioase in pamant.Imi pareau niste uriasi blestemati.Imbatraneau si ele.In dreptul unui geam naclait am putut distinge doua siluete care gesticulau repezit si isi aruncau vorbe taioase.Am ridicat din umeri.Oamenii isi reproseaza toate maruntisurile posibile,niste nimicuri sacaitoare,in spatele lor insa se ascund adevarate drame.N-au curaj sa le dea glas,poate ca in majoritatea cazurilor le e si teama sa le constientizeze.In urmatoarea clipa am si uitat. Eram doar eu si noaptea. M-am oprit si am ridicat capul.Mi se parea ca e un spatiu maret deasupra mea, ca daca as putea sa ma inalt,m-as simti asa marunta, dar libera,chiar ar fi linistitor.Acolo n-as putea niciodata sa urasc,n-as putea niciodata sa simt nimic rau.Acolo as fi linistita,as simti iubire,calm si in special maretie;as imprumuta din atributele spatiului.Pamantul are deasupra o pojghita de jeg.Ce idei ciudate.O stea ,apoi inca una,si inca una.Una cate una micutele clipoceau halucinant.Acum pareau gauri facute in panza unui cort negru,opac,in spatele caruia strajuia lumina.


Dar a venit dimineata...

Pentru o clipa pot atinge subtilul,apoi uit

Singură, pe o buturugă stingheră şi surdă, gândurile-mi par seci, golite de orice conţinut, căci aproape că nu mă pot asculta azi. Simt o atingere uşoară pe umăr. Tresar; este prea apăsată pentru a fi a unei frunze moarte. Groaza mă cuprinde căci mă lovesc cu privirea de un chip străin. Nu am curajul să-l mai privesc pentru a-l studia. Îmi cobor ochii şi dau să mă ridic dar picioarele nu mă ascultă. Străinul aproape că nu mă mai observă. Se aşează relaxat pe buturugă lângă mine şi scrutează zarea. Stau o clipă înmărmurită, apoi îmi întorc uşor capul în speranţa că am să pot zări ceva printre şuviţele de păr ce-mi curg şiroaie pe umăr. Primul lucru pe care-l observ este zvacnirea halucinantă a tâmplelor mele pe care nu le mai simt, observ însă că mici şuviţe de păr se zbat sub mişcarea lor. Zăresc şi chipul străinului, diferit de cum îmi rămăsese în minte cu câteva clipe în urmă. Trăsăturile îi sunt frumos conturate. Expresia feţei e relaxată. Are însă ceva tăios în privire. E concentrat, căci subtile riduri de expresie brăzdează chipul în dreptul sprâncenelor arcuite ce conturează arcadele înalte. Străinul întoarce capul spre mine, mă studiază atent preţ de câteva clipe. Cu un curaj pe care nu mi-l bănuiam, îl privesc în ochi. Teama de adineaori se topeşte molatic în căldura ochilor lui. Îşi reîntoarce privirea către orizont. Gândurile-mi sunt inundate de o posibilă istorisire a identităţii străinului. Încep o conversaţie vulcanică cu propriul meu gând. Îşi imaginează o întâmplare tragică a străinului în urma căreia acesta ar fi rămas cu un semn pe mâna dreaptă. Sunt distrată de pesimismul crud al imaginaţiei mele bolnave şi încep s-o bombardez cu ironii sacaitoare. Brusc mă trezesc din visare, căci străinul de lângă mine se ridică şi, ocolindu-mi privirea, îmi întinde mâna. Sângele îmi îngheaţă în vine. Simt o căldură uşoară ce-mi urcă până în creştetul capului. Tâmplele reîncep să-mi zvâcnească. De data asta le simt apăsarea. De-a lungul încheieturii străinului se putea observa o cicatrice adânc brăzdată. Nu-i întind la rându-mi mâna, dar îl privesc depărtându-se abătut.
Îmi pare că zboară…

Subtilă pâlpâire de simţ

În dimineaţa asta m-a izbit trăirea gri ce plutea pretutindeni peste materie. Nimic nu avea culoare. Totul era înecat într-un gri cu tentă de ceva. Parcă şi gândurile , atât de simple , erau pline de praf. M-am azvârlit în nepăsarea luminoasă. Aşteptam înserarea ca pe cel mai apetisant venin. Timpul a trecut ca un gând. Lumina farurilor , grăbind către mine s-a împiedicat de stâlpi şi m-a improascat cu valuri de pâlpâire. Pe asfalt, umbră ei se pierdea în urma de gri lăsată de amintire. Te-am întâlnit pe o pană de gând. Te pierdeai tiptil prin rămurele de raţiune. M-am aprins cu sclipirea ta. Apoi, ţi-am ascultat neliniştea ce-o lăsai să se prăbuşească pe asfalt, nelinişte ce aluneca din ochii tăi de catifea. Mi-ai şoptit imbatari reci de lămurire, şi m-am sufocat de oglindirea lor. Din suflul pur, tresăltare plină de trăire, mă topeam într-o mocirlă de un banal şi crud bun simţ. M-am trezit singură. Doar eu, restul era un fundal:ecou , o şoaptă şi-un pastel cu luna plină. Mă contopeam şi mă înţepam în simţăminte de cristal , simţăminte domolite în gânduri vechi pline de naftalină. Apoi am auzit brutalul sacadat al cuielor bătute în idealul meu. Rugina lor, rece şi plină de raţional, s-a strecurat tiptila printre fragmentele frânte. Ieri am participat la înmormântarea sufletului meu.

Relativ

Stau întinsă pe pat,cu mâinile sub cap şi cu privirea în tavan.De fapt sunt înfiptă într-o ceaţă neguroasă şi doar intuiesc prezenţa materială a tavanului neted.Mă simt prea încolţită de artificial.Aş vrea să pot simţi vioiciunea naturii,scânteierea ei plină de viaţă.Mă trezesc din visare şi intuiesc atingerea uşoară a unei frunze, pe obraz.Bănuiesc că vântul a purtat-o până la mine; am lăsat fereatra deschisă pentru a simţi misterul răcoros al nopţii.Îmi aţintesc din nou privirea în tavanul rece şi greu.Neputincios se topeşte în pânza mătăsoasă a unui fel de cort.Subtil se întrezăresc mici pete albicioase, haotic aruncate,ce încep să-şi încurajeze contururile.Cortul e găurit.Un disc cremos se agăţă disperat de pânza fragilă.Îmi pare ciudat de infinită apropierea mea depărtată de conturile neguroase.Întind mâna în laterală patului pentru a simţi spaţiul.Firişoare de rădăcini tiptile şi vegetale şuieră a secret.Răsărite din pânza aerată a cerului,acestea poartă pe rămurele lame fluturande.Un singur loc dezgolit îşi strigă insingurarea.Îi inpoiez frunza căzută.Trunchiul alburiu îşi încovoaie coama entuziast.
Întind mâna către discul pastelat de pe întinsul inegrit ce pluteşte deasupra-mi.Dacă e luna,de ce nu luminează?„Pentru că a omorât-o un ideal”,îmi aduce la cunoştinţă o pană de gând.O aşez la loc.Mă simt trădată.Dacă e natură,să fie cu adevărat!Mă ridic din pat şi păşesc desculţă prin firele dantelate de iarbă.Pe măsură ce înaintez,încep să simt răceala ca de parchet.Apăs pe comutator.Singurele dinamice,cutele fluide ale perdelei se unduiesc visătoare în mângâierea vântului.Aud şoapta lor:„natura a năvălit afară,pe geam!”.

In urma...

Mi-am ridicat spre cer o aripa ingalbenita si a tresarit fosnind,apoi s-a scurs in pasi de dezamagire catre monotonie si rupere de ideal.M-am crispat si am pastrat crapaturi de amintire care dau in clocot.Aproape ca seman cu o frunza toamna.Frumos de vested,tacuta dar mereu pregatita sa scrasnesc la cea mai mica atingere.
Peste mine a trecut prezenta ta;peste tine a trecut inca o farama de timp.Eu sunt sifonata,tu radiezi de noutate.Mi-as infige ghearele in sufletul tau sa pot sa te simt, caci neschimbat esti de nedibuit.Dar si asa,te iubesc si as muri de 1000 de ori sa te vad ranit.