Nu

Timpul nu vindeca rani. Cel putin pentru mine, el nu a facut nimic. Pentru mine timpul a adancit rani, m-a facut sa idolatrizez ceva ce iubisem. Timpul m-a incurcat. Ajungi sa-ti transformi iubirea fara a renunta la ea si nici nu stii ca te zbati in ape de iluzii, nici nu stii ce e dincolo de ele. Te agati de o idee, pentru ca undeva adanc, stii ca fara ea ai atarna inert, fara menire, fara utilitate. Iubeam suferinta mea, pentru ca era vie si ma hranea. Ma imbatam zilnic cu promisiunile ei. Am fost devastata cand s-a rupt acel ceva in mine, am purtat cu mine pentru o vreme buzele drepte si privirea seaca a unui om care nu vrea sa se mai gandeasca. Atunci l-am vazut ultima data pe V. Nu mai regretam ca nu-l mai iubesc, nu mai regretam ca totul s-a terminat, si ma durea putin gandul ca n-o sa mai am preocupare. Eram un om care nu iubea. Totul era atat de ascutit…toate gandurile ma torturau. Simteam ca vreau sa termin cu viata, pentru ca ma simteam deja moarta. 3 ani de zile zburdasem din iluzie in iluzie…imi aruncam entuziasmul cand asupra unui tip, cand asupra altuia…si la fel de repede se instala si indiferenta. Pe V l-am numit candva constanta vietii mele. Am crezut ca la un anumit nivel am sa-l iubesc toata viata si stiu ca asa ar fi fost daca nu s-ar fi intamplat nimic, daca nu ne-am fi vazut atunci. E adevarat, in cateva clipe V a murit. A murit pentru mine. Pozele nu mi-au mai vorbit, amintirile cu el murisera si ele, pur si simplu simteam ca nu-l cunosc. Cand iubesti un om, ai senzatia ca il cunosti dintotdeauna. Acum simteam ca nu-l cunosc si ca nu l-am cunoscut niciodata, ca e un om pe care-l vad acum si nu trezeste in mine nici curiozitatea de a-l cunoaste. Am zis candva: “Pot trai cu gandul ca nu-l vad si nu-I vorbesc 2-3…10 ani…cat o fi sa fie…dar nu pot trai cu gandul ca nici macar n-am sa-I mai aud vreodata vocea..ma ingrozeste gandul asta”. Acum stiu ca nu ne vom mai intersecta drumurile niciodata si sunt absolut indiferenta. Capitolul 1 s-a incheiat. De data asta definitiv.

as vrea sa te cunosc timpule...

Iti vorbesc, tu forma programata…esti transpus in materie cu sablonul,totusi eu te recunosc ca fiind altul. Tu functionezi uniform, tu esti continuu, eu m-am sacadat, m-am trezit cu privirea azvarlita dincolo de geam si cu corpul pe partea unde esti tu. Si am ramas brusc eu cu eul…si o singura senzatie..ma dezmembrez…usor usor fiecare particica din corp prinde avant si se roteste in jurul unei axe imaginare…doamne cate axe ma strapung, ar trebui sa ma doara, dar ma doare doar faptul ca nu-mi pot prinde gandul. El e singurul intreg, dar se zvarcoleste si topaie in jurul meu aproape sfidator.
Ti-am vorbit acum cateva clipe, am reusit sa fac parte din lumea ta sis a te pot face sa tresari intr-un mod familiar, dar acum cand te privesc ma intreb cum am reusit, caci te vad facand gesturi pe care nu le recunosc.
Reusisem sa fac din culori intelesuri, reusisem sa conturez forme concrete, acum vad doar arta si o simt. Tu esti arta si de acum pentru mine asta vei ramane, tu orice forma turnata de sablon, nu vei putea sa imi patrunzi intelesurile si vei crede ca eu ar trebui sa ma mulez pe lumea ta.
Dar lumea ta e prafoasa, ranceda si zgrumturoasa, iar eu vreau sa alunec pe suprafete duioase, sa imi strecor sufletul prin fluide vii sis a le pot mangaia somnoros.IIn lumea ta pot doar sa ma zvarcolesc intre doua senzatii de rece sis a simt ca nu simt nimic. Paradoxal? Deloc. Traiesti acolo, si inca nu constientizezi in ce fel ti-ai apretat simturile.Ale mele se vor fluturande la adiere de diversitate.

atunci cand gresesti sensul...

Ma privesc intr-un ciob, si vad cum mii se puncticele de pe chipul meu instabil oscileaza. As jura ca imi imaginez ca ma uit la un chip si de fapt ma uit la un fluid zguduit de simtiri.Nu suport sa privesc, dar resist eroic si ajung sa-mi privesc pupilele dilatate. In spatele lor ratacesc umbre efemere.Vreau sa soptesc:"te iubesc" dar o voce straina "emana" un scrijelit ce nu seamana cu vorbirea.Sunt intr-o piesa de teatru proasta, in care ma conving ca m-am iertat, dar toata fiinta mea e plina de intelesuri contradictorii.Cele mai mari palme de la mine au venit, dar nu le-am vazut. Am privit in exterior si am aratat cu degetul.Acum cand ma privesc, ma condamn.Ma doare sa stiu cat ma urasc si ma doare ca nu ma pot ierta…

Ce mai faci timpule?

Cum de arunci povesti pe chipuri triste si obosite,le lasi ca pe niste file subtiri sa se rasfoiasca in bataia de trairi ce coexista la metrou.

Cat de mult poti iubi atunci cand infinitul pare mic?

Ce poti face cu o aripa de timp rupta? O privesti si te gandesti cum o poti alipi la prezent,cum poti reinvia viata,ai vrea poate s-o stropesti cu vioiciune si pasiune.Dar ea sta sterpa, teapana,ascutita si franjurata.Eu am gasit aripi rupte.Le-am adunat tacuta si tandru le-am invelit in melancolie.Speram ca balsamul iubirii si licoarea sperantei sa le imbie catre viata.Dar nu a fost asa.Dar iubirea? Ea se avanta catre cadavre? Iubirea se arunca orbeste.Iubirea e rosie, imprevizibila, frumoasa,de-o frumusete oribitoare, dar lasa in urma file galbene, prafuite.
Poate menirea mea e sa am grija de toate aripile de timp bolnave sau moarte.Caci cei ce le abandoneaza,rar le mai regasesc.Trec in drumul invers pe langa ele,uneori le calca,dar rar se opresc sa le admire.Ele nu ma simt,nu ma iubesc, dar eu le ador, pentru vulnerabilitatea lor,pentru fragilitate tristete,efemeritate, si din setea mea prea vulcanica de a proteja, de a lupta impotriva furtunilor.
Undeva sub penele sidefate se ascund subtile tandreturi,trairi de balada si gesturi vioaie.Si pentru cine are ochi sa vada,dedesubturile sunt dureros de sublime.

Azi am mai gasit o aripa rupta.Zacea sub praf.Avea o taietura adanca dar cicatrizata la baza.Am incercat sa n-o ridic, dar asa moarta cum era,a inceput usor sa se ridice, si m-am induiosat.Am asezat-o pe inima si am acoperit-o cu iubire...

Incursiune in "simtire de o clipa"

Cand singuratatea te incolteste, crengile se gudura involburate in jurul tau, vantul iti descrie fiecare cuta de traire de pe chip iar soarele iti incurajeaza conturul in pictura existentei. Cat inca simti, meriti sa fii amintit.

Inca un gand

Acum stiu de ce-mi place sa plang...Pentru ca este singurul lucru pe care-l mai fac natural...