Nu

Timpul nu vindeca rani. Cel putin pentru mine, el nu a facut nimic. Pentru mine timpul a adancit rani, m-a facut sa idolatrizez ceva ce iubisem. Timpul m-a incurcat. Ajungi sa-ti transformi iubirea fara a renunta la ea si nici nu stii ca te zbati in ape de iluzii, nici nu stii ce e dincolo de ele. Te agati de o idee, pentru ca undeva adanc, stii ca fara ea ai atarna inert, fara menire, fara utilitate. Iubeam suferinta mea, pentru ca era vie si ma hranea. Ma imbatam zilnic cu promisiunile ei. Am fost devastata cand s-a rupt acel ceva in mine, am purtat cu mine pentru o vreme buzele drepte si privirea seaca a unui om care nu vrea sa se mai gandeasca. Atunci l-am vazut ultima data pe V. Nu mai regretam ca nu-l mai iubesc, nu mai regretam ca totul s-a terminat, si ma durea putin gandul ca n-o sa mai am preocupare. Eram un om care nu iubea. Totul era atat de ascutit…toate gandurile ma torturau. Simteam ca vreau sa termin cu viata, pentru ca ma simteam deja moarta. 3 ani de zile zburdasem din iluzie in iluzie…imi aruncam entuziasmul cand asupra unui tip, cand asupra altuia…si la fel de repede se instala si indiferenta. Pe V l-am numit candva constanta vietii mele. Am crezut ca la un anumit nivel am sa-l iubesc toata viata si stiu ca asa ar fi fost daca nu s-ar fi intamplat nimic, daca nu ne-am fi vazut atunci. E adevarat, in cateva clipe V a murit. A murit pentru mine. Pozele nu mi-au mai vorbit, amintirile cu el murisera si ele, pur si simplu simteam ca nu-l cunosc. Cand iubesti un om, ai senzatia ca il cunosti dintotdeauna. Acum simteam ca nu-l cunosc si ca nu l-am cunoscut niciodata, ca e un om pe care-l vad acum si nu trezeste in mine nici curiozitatea de a-l cunoaste. Am zis candva: “Pot trai cu gandul ca nu-l vad si nu-I vorbesc 2-3…10 ani…cat o fi sa fie…dar nu pot trai cu gandul ca nici macar n-am sa-I mai aud vreodata vocea..ma ingrozeste gandul asta”. Acum stiu ca nu ne vom mai intersecta drumurile niciodata si sunt absolut indiferenta. Capitolul 1 s-a incheiat. De data asta definitiv.