Ratacind noaptea simteam ca citesc in mintea unui visator.Bolnava de atatea ganduri,isi fixase un aer straniu.Prinsese viata si contrasta intunecos.Ziua fusese prafoasa si molesitoare de nici gandurile nu aveau cum sa se trezeasca din amorteala.Sunetele bocancilor mei se spargeau pe asfalt.Din cand in cand cateva faruri azvarleau fasii de lumina pe asfalt, fasii care in graba lor spre nicaieri ,se impedicau de stalpii de pe trotuar.Blocurile zdrentuite se infipsesera orgolioase in pamant.Imi pareau niste uriasi blestemati.Imbatraneau si ele.In dreptul unui geam naclait am putut distinge doua siluete care gesticulau repezit si isi aruncau vorbe taioase.Am ridicat din umeri.Oamenii isi reproseaza toate maruntisurile posibile,niste nimicuri sacaitoare,in spatele lor insa se ascund adevarate drame.N-au curaj sa le dea glas,poate ca in majoritatea cazurilor le e si teama sa le constientizeze.In urmatoarea clipa am si uitat. Eram doar eu si noaptea. M-am oprit si am ridicat capul.Mi se parea ca e un spatiu maret deasupra mea, ca daca as putea sa ma inalt,m-as simti asa marunta, dar libera,chiar ar fi linistitor.Acolo n-as putea niciodata sa urasc,n-as putea niciodata sa simt nimic rau.Acolo as fi linistita,as simti iubire,calm si in special maretie;as imprumuta din atributele spatiului.Pamantul are deasupra o pojghita de jeg.Ce idei ciudate.O stea ,apoi inca una,si inca una.Una cate una micutele clipoceau halucinant.Acum pareau gauri facute in panza unui cort negru,opac,in spatele caruia strajuia lumina.
Dar a venit dimineata...
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu